
Mi-am dorit să devin arhitect încă din clasa a VI-a. Din acel moment m-am pregătit desenând de toate, imitând tehnicile graficienilor consacrați. Am parcurs cu mare entuziasm perioada de pregătire formală începând din clasa a XI-a și am fost la fel de entuziast și în perioada de facultate. Dar nimic nu se compară cu satisfacția pe care am avut-o după finalizarea primei case proiectate de mine.
Pe parcursul celor 30 de ani de experiență ca pregătitor pentru arhitectură am remarcat cu tristețe diverse manifestări la candidații pentru examen, pe care nu le-am regăsit în perioada mea de pregătire, care m-au pus pe gânduri și m-au determinat să scriu acest articol.
Prima categorie de manifestări și cea mai importantă este a elevilor care și-au pus problema că nu știu matematică, fizică, biologie, chimie, română, alte limbi străine decât engleza și se întreabă încotro s-o apuce din punct de vedere profesional. Știind că pentru admiterea la arhitectura singura proba de examen este desenul, se întreabă „Cât de greu o fi să învăț să desenez?”. În același timp, realitatea a dovedit că admiterea la arhitectură, pe lângă medicină, conservator, educație fizică și sport sau drept, este una dintre cele mai grele, iar arhitectura în sine este una dintre cele mai istovitoare profesii. Prin urmare această categorie de elevi minimalizează din start eforturile necesare pregătirii, urmării facultății și profesarea efectivă care presupune o conduită potrivit unui reper artistic, social și cultural al societății.
A doua categorie o reprezintă candidații ai căror părinți ori își doresc ca copii lor să intre într-o elită profesională recunoscută și fac presiuni chiar dacă ei nu-și doresc cu adevărat această profesie, ori sunt aflați profesional în domeniul construcțiilor (arhitecți, ingineri constructori, ingineri de instalații etc.) și își doresc intrarea copiilor lor în această breaslă, cu intenția de a-i sprijini la început, ca ulterior să le preia activitatea și afacerea, lucru care nu e întotdeauna dorit de copii.
A treia categorie este compusă din persoane talentate, care au nativ aplecarea pentru zona tehnico-artistică, și care abia după terminarea facultății descoperă adevărata lor menire și ajung să facă scenografie, design vestimentar, benzi desenate, fotografie și alte ocupații înrudite cu arta, dar pentru care nu aveau neapărat nevoie de pregătire în arhitectură, ci de formare specifică pentru a deveni buni profesioniști.
A patra categorie, care devine din ce în ce mai importantă, este a celor care fac parte din cele trei categorii mai sus menționate, care își propun de la început ca după ce termină facultatea să plece în afara țării și cu toate investiția și cunoștințele dobândite, să facă eforturi și să ofere valoare unor societăți care n-au făcut nimic pentru ei până în acel moment.
Din păcate, a cincea categorie și ultima, care scade ca procent pe măsura trecerii anilor, este a celor dornici și convinși să devină adevărați arhitecți cu toate calitățile necesare practicării aceste profesii de înaltă ținută.
În concluzie, alegerea acestei nobile profesii trebuie făcută cu responsabilitate, pentru că ea nu privește doar admiterea la arhitectură și presupune o viziune și o misiune pe termen lung, odată cu practicarea profesiei. Acestea presupun respect față de codul deontologic, respect față istoria locului și contextul urban în care se plasează un edificiu, preocuparea arhitectului fiind de a respecta trecutul, de a mulțumi prezentul și de a bucura în viitor privirile trecătorilor pentru cel puțin 500 de ani.